Despre restanțe...

      Sistemul de învățământ (românesc) îmi mănâncă sufletul. Pot susține la fel de bine contrariul a ceea ce tocmai am afirmat. Sofisme. Relativizări. Prejudecăți. Whatever.
      Deseori întârzii cu temele sau se întâmplă să nu fac niciodată acea parte care mi se pare redundantă. Nu e vorba de impresii artistice aici - redundanța poate fi demonstrată cu argumente solide. Unii profi o iau personal. Nu e asta. Mulți dintre ei îmi plac în mod special, cum e și cazul celei care m-a lăsat restantă semestrul trecut și e pe cale s-o facă și acum.  
      Eu ar trebui să prezint acum în scris despre mariajele timpurii din comunitățile de rromi. Chestie despre care am vorbit la seminar, am vorbit mult și am vorbit bine. Asta, după ce i-am citit pe Bobbio și pe Walzer și după ce am consultat un Raport Romani CRISS făcut cu sprijinul UNICEF. A nu se înțelege că până la studiile astea am plutit în derivă; am avut mereu o înclinație către a-i sprijini pe cei nedreptățiți, defavorizați etc. și, odată cu trecerea timpului, am tot citit despre astfel de subiecte, am făcut voluntariat și, poate cel mai important, n-am făcut parte din mulțimea care trece mai departe fluierând atunci când se impune să intervină.  
      Treaba stă cam așa: dacă nu fac referatul ăsta, efortul meu academic din timpul semestrului va fi egal cu zero – pe hârtie – și, prin urmare, voi avea restanță. Vorbesc în cunoștință de cauză: am „beneficiat” de acest tratament în semestrul întâi, într-o situație identică. Nu contează că ai cam toate prezențele, că ai fost mai activ decât majoritatea, că ai prezentat și e clar că știi despre ce e vorba. E musai să vii cu referatul. Altfel, pici. N-am primit niciodată o explicație suficient de bună pentru asta, și, chiar dacă pot să intuiesc niște argumente, niciunul nu mă satisface pe deplin. 
      Semestrul trecut m-am simțit nedreptățită. Nici o grilă de valori nu mi se părea în măsură să justifice faptul că am fost lăsată cu restanță. Și atunci chiar voiam să mai am o zi la dispoziție ca să-mi fac referatul. Eram pe muchie de cuțit, dar aveam bunăvoință. N-a contat. Poate sunt teribilistă, dar proastă nu sunt și mi se pare jignitor ca toată activitatea mea să se reducă la un amărât de referat. Nu-s disperată după note, n-aveam pretenții să iau zece. Un banal 5 era ok. Dar, nu. Trebuie să mă conformez, să mă impun sistemului, să trăiesc după legile celor care țin catalogul sau să nu promovez. Mi se pare doar mie sau am de ales între două extreme?
      Cât încă mai am totuși de unde alege, optez să nu predau referatul. Ca o măsură de rezistență. Disidență, chiar. Îi duc profei și niște flori la restanță, să n-o ia personal. Dacă tot e să fac referatul ăsta împotriva principiilor mele, măcar să-l fac pentru restanță.