luni, 17 iunie 2013

Cântecul de lebădă

Când te priveşti în oglinda diformă a societăţii, ajungi să te identifici cu acel chip shimonosit care se întoarce la tine, ca urmare a unei serii milenare de angoase, spaime, frici şi frustrări. Eşti atât de obtuz cât îţi dai voie să fii. Şi eşti delăsător.

Erai zâmbetul mamei tale atunci când ţi-a citit primele rânduri timide şi stângace înşirate pe o coală ruptă din caietul de mate. Erai mândria din ochii tatălui când te-ai întors acasă cu primul ochi vânăt, prima zgaibă sângerândă de pe genunchii zdreliţi ai copilăriei.

Dar, ireversibil şi rece, timpul curge într-un singur sens. Şi fiecare privire aruncată pe furiş în oglinda urâtă şi diformă rupe ceva din tine. Şi copilul ăla ştirb şi cu genunchii plini de răni, cu mâinile şi picioarele subţiri ca două crengi de alun, devine trepat adultul frustat, cu început de chelie şi de burtă care stă deasupra capului nu cu sabia lui Damocles, ci cu "povara prea-zilnicei pâini".

Erai bucuria tuturor prietenilor tăi, când o minge peticită era mai mult decât suficientă pentru a rupe terenul în două. Asta până când fericirea şi bucuria se transformau în lacrimi şi furie când vreun bezmetic o arunca în curtea bătrânei ce avea să o taie cu cuţitul. Şi vă înjuraţi şi vă dojeneaţi, doar pentru a vă reîntâlni a doua zi şi o lua de la capăt.

Dar astăzi o iei de la capăt, fie că-ţi place, fie că nu, într-o Samsară a rutinei şi a plafonării. Eşti adultul la costum care priveşte cu ură şi înjură printre dinţi copiii din faţa blocului, care încă n-au fost loviţi în moalele capului de normle impuse de dracu'-ştie-cine ale societăţii. Îţi tragi peste umăr pelerina resemnării şi a blazajului, ca o pavăză şubredă în faţa unui final nu prea fericit.

Erai copilul cu soarele-n păr şi marea în ochi care visa să fie astronaut, medic, inginer, pictor. Erai fiecare rând citit despre aventuri nemaivăzute, erai zâmbetul după fiecare poznă, erai lacrimile după fiecare refuz sau eşec. Erai bucuria din ochii tuturor care nu au uitat să fie copii.

Dar astăzi au uitat şi ai aruncat în debaraua sufletului toate visurile copilăriei. Ai ferecat cu lanţuri grele copilul din tine şi ţi-e frică să-l laşi să păşească în afara cotloanelor obscure dintr-un colţ al memorie. Ţi-e teamă că odată scăpat, îţi va aduce aminte ce ai vrut să fii. Ce trebuia să fii. La ce ai renunţat asaltat de păreri şi de idei care nu-şi aparţineau. Te temi că odată ieşit, chiar şi o clipă, în locul opacului funebru din ochii tăi îşi va croi drum scânteia şi lumina copilăriei. Şi te temi să fii iar copil. Te temi, pentru că lumea ta începe şi se termină cu patul şi cu biroul şi cu patul. Te temi pentru că ţi-ai construit în jurul tău un turn de fildeş de beton, de visuri sfărâmate, de ambiţii date uitării. Te temi că odată ieşit la suprafaţă, o să vrei din nou să trăieşti. Să spui "Gata!". Te temi că te temi şi nu ştii de ce. Cu toate că răspunsul a fost mereu acolo. Doar că nu vrei să-l vezi.

Opreşte-te!

 


ne-am prost © 2010.