Curvele lui Dumnezeu

Si-am iesit in ploaie. Ametit de vin si imbibat de mirosul lui viu m-am plimbat. M-am plimbat pe strazile inguste ca niste tunele, printre oameni stersi care veneau in valuri, sovaiau o clipa in fata ochilor mei si apoi se spargeau de alte valuri si se pierdeau unii printre altii intr-un joc nebun de forme si culori ca niste stafii. Simteam ca imi e cald si frig, foame si sete, rau si bine, toate in acelasi timp. Vroiam tot si nimic. Am bagat mainile in buzunarele deja ude si am continuat sa merg. In fata unui geam din centrul vechi mirosea a paine proaspata si am intrat. Brutareasa, o femeie inca tanara si zvelta, blonda, cu obrajii rotunzi cu gropite imi zambea larg si cald si ma imbia sa aleg dintre zecile de sortimente de panie. Am dat o moneda si am primit o chifla fierbinte care mi-a potolit foamea.
Si-am mai mers. Ploaia deveniste mai rece si noaptea mai neagra. La un colt de strada o batrana marunta si garbova cerea pomana. Mana ii tremura pe bastonul vechi din lemn cu foricele pictate odata de mult in culori vesele, acum sterse si parca facand parte dintr-o masa amorfa de culori palide. Am dat o moneda si am primit o binecuvantare care mi-a potolit sufletul.
Si-am mai mers. Ploaia devenise rece si drumul se umpluse de noroi. Simteam vinul cum imi danseaza in cap si imi impleticeste pasii. Dintr-o scara de bloc, o fata cu rotunjimi de fruct proasat cules mi-a facut semn sa ma apropii de ea. Nu fusta mult prea scurta, nici decolteul mult prea adanc, nici macar tocurile inalte si pline de noroi ci zambetul provocator care se izbea de privirea ei trista si resemnata ii tradau intentiile. Mi-a mangaiat obrazul si si-a muscat buza de jos aplecandu-se usor. Am dat o moneda si am primit un sarut care mi-a potolit dorul.
Si-am mai mers. Imi era frig, mi se facuse iarasi foame si dor si incepusem sa imi simt din nou ascutimile sufletului. Vroiam mai mult, cautam mai mult, cautam tot. Si-am mai mers. Pasii m-au dus pe scarile catedralei. Mi-am stins tigara, am privit spre cer fierbinte printre picaturile inghetate si am intrat. Pereti albi, liniste si o maicuta ce se ruga laga crucifixul mare din capat.
Am ingenucheat langa ea si am vrut sa ma rog. S-a ridicat, s-a uitat la mine si a zis pe un ton rece: "Iesi afara betivule!". Nasul acvilin ii tremura de nervi odata cu obrazul ridat care spunea povesti de viata. "Maica, am venit aici cu sufletul deschis, cu toata dragostea si cu toata fiinta mea, am venit cum nu am venit in fatza nimanui niciodata...". Nu a raspuns nimic, a stat neclintita cu degetul mainii stangi pironit spre usa. Nu a raspuns nimic, a nu a schitat nici un gest, a ramas asa, ca o statuie ce condamna etern fara justificari. M-am ridicat si am pornit spre usa. Si-am lasat ultima moneda in cutia milei si odata cu ea si speranta si n-am mai primit nimic.

Odiseea spatiala. Vraciul

...jurnalul Vraciului...data stelara 104519112010. Spatiul, ultima frontiera, quadrantul capital nr 4 al NewBucharest. E o dimineatza frumoasa cum nu a mai fost de mult. Metropola se trezeste incet la viata sub norii grei de smog printre care razbat timide primele raze ale unuia dintre sorii artificiali. Printre doomurile ce se intaltau mandre din inima orasului fetze trecatoare se ingramadeau intr-un tumult de neinteles. Oameni si droizi, clone si forme de viata ciudate se amestecau haotic desenand cu trupurile lor proaspat trezite un tablou semnat H.R.Giger.
Departe de agitatia quadrantului central se intindea, cu un aer bolnavicios, conturat in tonuri de gri, quadrantul extern al NewBucharest...periferia, locul extremelor, locul unde oameni saraci si infractori de rand traiau langa Ceilalti. Ceilalti sunt aceia care au ales sa traiasca si inafara tehnologiei, oameni puri, fara implanturi, oameni 100%, care isi contruisera o comunitate relativ independenta in quadrantul extern al NewBucharest. Aici locuia el...Vraciul. Se zvonea despre el ca are puteri de vindecare mult peste cele ale medicinei moderne, care putea vindeca aproape orice. Cei care spuneau povestea nu stiau un lucru...el nu trata rani sau boli...el trata...suflete.
Locuia intr-o casa simpla cu o camera sus si una jos. In cea de sus dormea, medita, manca...traia, iar in cea de jos isi vindeca iubitii lui pacienti. Ca in fiecare dimineatza de atatia ani incoace a deschis larg fereastra si s-a uitat la ei...la toti. Cum treceau cu totii ingandurati si ingrijorati cautand ceva dar nestiind exact ce...cautand siguranta, fericirea, implinirea...dar pierzandu-se pe ei pe drum. Isi termina tigara si inchise geamul cu un gest cald. Trebuia sa ajunga jos, trebuia sa le asculte povestile, trebuia sa ii inteleaga, sa le atinga sufletele sparte, sa le cantareasca, sa le masoare si sa le cuantifice intr-un sistem valoric doar de el stiut pentru ca la final sa le poate oferi ceva ce poate nu pierdusera niciodata...doar il ratacisera...sufletul lor, intact si frumos, inocent asta cum era odata.
A deschis usa mare de lemn si a coborat scarile inalte. In linistea diminetii nu se auzeau decat scartaitul usii care se inchidea in urma lui si pasii lui grei pe scari. A deschis cu grija toate cele 6 lacate care inchideau usa magazinului si a pasit parca pios in lumea lui. Brusc a realizat ca in dimineata aia nu il vazuse...a aruncat grabit cheile pe masuta de cafea si a alergat in spatele tejghelei, a dat la o parte tabloul cel mare, a deschis cele 6 usi, a intins mana cu respiratia aproape taiata...s-a putut linisti doar cand a vazut ca era tot acolo...tot acolo unde era de atatia ani. Il privea cu o pofta aproape diabolica...era aproape gata...era perfect, era mai frumos decat vazuse el vreodata...rece dar totusi cald daca il priveai dintr-un anumit unghi, perfect echilibrat, cu o forma perfecta, cu o consistenta perfecta si cu o stralucire orbitoare. Stralucirea ii placea cel mai mult, la ea tanjea cel mai tare, simtea cu ii incalzeste obrazul ridat, pletele grizonate...simtea cum ochii lui mari de un gri-albastru arctic se umezesc cand il privesc. Era munca lui din tinerete...munca lui de o viata, in care isi pusese toata pasiunea, toata pofta, toata priceperea, toata...viata lui. Ii mai lipsea totusi o parte, aceea parte care sa il ajute sa il poata pastra pentru todeauna. Zgomotul clopotelui de la intrare l-a rupt parca din visare. O silueta neagra cu chipul acoperit de o gluga intrase in camera. Un pacient, un client...un suflet ranit, poate chiar acela pe care il cauta de atatia ani. A inchis repede seiful si pus tabloul la locul lui, apoi s-a intors spre el si a salutat plin de caldura. S-au cantarit reciproc cateva secunde in liniste. Si-a dat gluga la o parte si si-a arat chipul. O femeie frumoasa, inca tanara cu ochii reci si buzele subtiri, cu parul scurt si negru amintind parca de femeile pariziene de la mijocul secolului XIX. Dupa alte cateva secunde de liniste a prins curaj si a zis: "Buna dimineatza, sunt Alecto...cele doua surori ale mele mi-au spus ca esti singurul care ma mai poate ajuta!"
Au stat jos, ea pe canapeaua din piele neagra peste care timpul isi lasase amprenta din plin, el pe fotoliul inalt din coltul intunecat al camerei. Si-a spus povestea cu ochii plini de ura. Cu cat ea se lasa purtata de poveste si o traia mai viu, ochii lui se faceau din ce in ce mai mari si sclipeau ca doua diamante reci un umbra fotoliului. Femeia isi terminase povestea si el o privea plin de uimire. A mangaiat-o pe obraz si a intins-o pe canapea spunandu-i sa se relaxeze si a disparut pe scari ca o fantoma. Dupa un sfert de ora s-a intors tinand in mana un mojar din care venea un miros intepator. I-a spus sa il bea si sa se intinda la loc pe canapea iar ea l-a ascultat. Simtea o moleseala placuta si simtea mana lui cum ii mangaie pieptul. Deodata a simtit cum mana lui se strecoara printre sani...printre coaste...prin tot ce insemna carne si cum fiecare atingere ii rezoneaza adanc in suflet. Nu vedea ce face pentru ca nu isi putea muta privirea din ochii lui reci care o fixau intre pernele canapelei. Nu simtea decat caldura, multa caldura simtea usor cum toata ura care o condusese pana la usa lui disparea...si usor usor a inceput sa se piarda in privirea lui ca intr-un viscol...si nu stia daca adoarme in frigul ochilor lui sau daca moare...dar nici nu ii mai pasa...era linistita.
Cand s-a trezit el nu mai era in camera...si usa ii era deschisa ca o invitatie clara. S-a ridicat si a plecat...linistita dar simtid ca a lasat ceva din ea in camera aia care brusc o speria. A inchis usa dupa ea si s-a pierdut in razele rosiatice are soarelui care apunea.
Sus, in camera lui, vraciul lucra la masa lui printre carti si printre unelete a caror intrebuintare nu as putea sa vi-o spun. In mana stanga tinea munca lui de o viata iar in dreapta...un fir de lumina rosie care pulsa frenetic si care inca avea un iz de femeie pariziana de la mijocul secolului XIX. Era gata...toate pregatirile erau gata...nu ii ramanea decat sa incerce. Le apropie usor pe cele doua cu privirea curioasa si speriata. Mainile ii tremurau iar inima ii rupea pieptul. Le-a imbinat si s-au potrivit perfect. Toata incordarea lui a pierit si lacrimi calde de bucurie ii curgeau pe obraji. Era gata...tot ce adunase cu sfintenie atatia ani, tot ce sperase cu inocenta atatia ani, tot ce construise in anii astia lungi era gata...ultima bucata...URA...isi gasise loc in cristalul acum complet al sufletului lui...