luni, 29 octombrie 2012

Roscata de la capatul Caii Mantuirii

Salut! N-am mai scris de o viata dar sunt sigur ca ati remarcat si singurei asta. De ce nu am mai scris? Simplu, mi am facut abonament la wow si mi am luat Xbox. De ce scriu acum? La fel de simplu, nu mi am platit wowu' si am luat bataie la Dante's Inferno pana s-au terminat bateriile din controlare. Despre ce urmeaza sa scriu? Nu am nici cea mai vaga idee ca nu s-a intamplat nimic notabil ce merita sa fie povestit in ultima perioada. Deci pana la urma de ce scriu? Plictiseala probabil... Mai punem un pahar de visinata si vedem ce iese

Roscata de la capatul Caii Mantuirii

       
          La celalat capat al Caii Mantuirii scrie cu albastru pe un perete darapanat "Priveste Cerul". In gropi sapate de monstrii de metal, sub cutii de carton traiesc ametiti de prenadez si alcool ieftin, sacalii. Calea Mantuirii e lunga si intunecata, brazdata de sine schimonosite pe care odata trecea tramvaiul Bucurestiului boem. Plina de umbre ai caror ochi sclipesc injectat din ganguri. Plina de pisici si miros de urina incinsa.  Pentru un leu si o tigara orice sacal te poate indrepta spre capatul Caii Mantuirii, locul in care poti gasi linistea si eliberarea. Cu degetul uscat si noduros, cu antebratul crestat de cutit si acoperit de tatuaje batute cu urina si tus ieftin te indruma spre primul popas: Carciuma Satanei.

         Trag gluga pe cap, ies din groapa, trec de sinele strambe pana pe trotuarul celalalt si ma pierd usor in noapte. Mai merg putin pe sub felinarele care palpaiau si vad gangul. Fac dreapta si o vad exact asa cum o lasasem acum multi ani: Carciuma Satanei. Imping usa grea de metal si intru. Mirosul de mucegai si acordurile de muzica rock te cuprind aproape instantaneu si te trag usor in maruntaiele stabilimentului. In spate, scartaitul usii care se inchide astupa ropotul ploii reci. In fata podul de lemn si in stanga barul. "Bun venit in Jack" zice printre dinti barmanita grasa, "Ce-ti dau?". Ma duc la frigder, iau o bere, intind banii si ma asez la o masa din colt. Locul are ceva din tigancile lui Eliade. Te duce usor in trecut, in trecut cand stateam cu Mihut la aceeasi masa si ne intrebam daca nu cumva ne uitam prea insistent la curul Corinei sau daca avem bani sa ne platim bautura pe care o bausem. Daca nu esti atent te fura si risti sa iesi abia dimineata. Dar nu pentru asta venisem. Venisem sa gasesc al doilea popas, al doilea popas in drumul meu spre capatul Caii Mantuirii. Barmanita stia mereu tot, pe cinealtcineva puteam sa intreb? Cu 5 lei mototoliti in pumn ma duc spre bar, trec iarasi podul de lemn, pun banii pe tejghea si spun: "Caut linistea si eliberarea de la capatul Caii doar ca am uitat drumul...ajuta-ma te rog!" Dupa un moment de liniste isi scutura parul slinos si imi spune:   "Ürmareste sinele, vei stii cand ai ajuns dupa mirosul de gaz..."

       Ploaia se intetise si isi micsorase picaturile si trecea acum prin tot ca niste spini mici de gheata. Sinele erau acoperite de noroi si cu greu le puteam urmarii. Am mers poate 5 sau poate 50 de minute. E greu sa pastrezi socoteala timpului cand tot ce vezi e bezna si tot ce auzi sunt bataile propriei inimi si talpa metalica a bocancilor lipindu-se de noroiul proaspat. Deodata in nas mi a intrat mirosul viu de gaz si pe sub gluga uda am vazut luminile verzi ale popasului. Cum putusem oare sa le uit? Am traversat din nou sinele si am intrat curte. Aburul ce iesea dintr un canal si luminile verzi ale popasului faceau imaginea sa para desprinsa dintr un film de Burton. Imi era frig si terminasem tigarile: "Un pachet de tigari si unul de prezervative, te rog!". Mosul s-a topit printre rafturi si 5 minute mai tarziu a adus ce il rugasem. "Capatul Caii?...stii unde e?"... A ras putin si dupa mi-a aratat cu degetul prin geamul pe care curgea ploaia siroaie. Eram vis a vis...

     Am traversat in fuga pentru ultima oara si am trecut pe sub arcul cu heruvimi pana in curtea interioara imbracata in iedera. Am trecut de caini, am urcat in fuga cele 5 trepte pe care le stiam pe derost si am intrat cautand-o din priviri. Nimic. Nici domnul Manole, nici Ciocolata de la poarta si nicaieri linistea si eliberarea la care poftisem atat. Nu mai era nimic. Lipsea tot, lipsea veioza verde de la "receptie"si covorul rosu de pe scari, lipsea si ceasul de lemn de pe perete si pianul din colt cu tot cu colectia de reviste deocheata ale domnului Manole. Mai era un cuier si cateva scaune acoperite cu bucati de panza alba. Si in capatul scarilor nu se sprijinea lenesa nici o roscata. Si totusi locul era cel bun: capatul Caii Grivita, dupa ce treci de The Jack, vis a vis de OMV....
 


ne-am prost © 2010.