Odiseea spatiala. Marea Calatorie(ultima parte)

(...)Terra2 era o planeta care se consumase, care era distrusa, in care viata mai palpaia doar conectata la aparate. Simteam nevoia sa plec undeva unde sa fiu linistit si sa nu mai am nevoie de Anna ca pretext. Si oare de ce nu o fac...? CHIAR ASA!??! DE CE?!?!? CE SI CINE MA OPRESTE?!?!?...nu am nimic care sa ma lege de cimitirul asta mare la umperea caruia am ajutat...
Nimic mai simplu, orice destinatie din imensitatea universului, orice planeta, orice stanca care pluteste in imponderabilitate sunt la o amprenta digitala departare... amprenta digitala de la reactorul bimotorului. Pot ajunge oriunde...pe Sirius, poate as putea desena celebrii ei munti de cristal, sau poate pe lunile giganticei Alfa Prime sa traiesc printre Ka'taa...oriunde...oriunde m-as putea simti acasa...Acasa...? Cuvantul "acasa" m-a facut sa simt ca a miscat ceva din mine, ceva din adancul meu. "Acasa" a rezonat inalt cu toata fiinta mea, cu containerul, cu ploaia de afara, cu lumea toata...Brusc am stiut ca decat acasa pot fi...Acasa. Acolo unde m-am nascut, acolo unde m-am indragostit prima data de ea, acolo mi-am ingropat parintii si de acolo de unde am fugit las si egoist, in timpul Exodului. Acolo am lasat-o sa moara pentru ca a fost prea mandra sa plece, acolo, unde am parasit tot ce mi-a fost drag acum mai bine de 15 de ani.
Deci era un singur lucru de facut...sa plec spre umbra de planeta care era acum Terra. Afara inca ploua. Am coborat si ma indreptam spre bimotor. Un phoenix negru, care statea intr-o balta de sange, isi manca o aripa...zburase in ploaia acido-halucinogenica si acum intrase in dansul mortii, dans in care va juca pana la capat. Am setat cursul calculatorului de bord spre Terra si am pornit. Am iesit din atmosfera, am trecut pe langa Siriux 2 ;ii simteam razele calde cum imi lovesc scuturile deflectoare incalzind astfel toata nava, am trecut peste Centura lui Hercule, prin inelele Varsatorului si am intrat in nebuloasa Thallas tocmai prin constelatia mare a lui Atlas. Am intrat in nebuloasa mai relaxat ca niciodata, navigam printre pietre si praf fara sa vad nimic in fata ma bazam doar pe noroc pentru ca echipamentul de bord era dereglat din cauza campului magnetic enorm, care tinea tot acest conglomerat impreuna, asemenea unui desert spatial.
Am iesit din norul de praf si am vazut-o...Terra...era neagra si stinsa, asemenea unei capatzani gigantice, arse si hade. Soarele care dadea odata lumina si caldura era acum o pitica alba, rece si densa, asemenea unei perle din coroana unei regine nordice. Am trecut de patura de sateliti care pluteau inerti in afara atmosferei si m-am apropiat. Pe masura ce o faceam simteam ca imi aduc aminte de cum era odata...imi aduc aminte ca era albastru, ca erau nori, ca era liniste, imi aduc aminte de senzatii de mult uitate, unice si irepetabile dar cele mai multe amintiri sunt legate de ea, de ea care era lumea mea pe lumea asta...acum amandoua sunt moarte... de ea cu parul brunet si lung, cu ochii mari, curiosi si negri, de ea cu pielea fina si primitoare...de ea...de Anna...acum totul e numai cenusa.
Am aterizat in ceea ce odata erau locuri pe care le stiam atat de bine si imi erau atat de dragi. Acum totul era un desert de cenusa rece si tacuta, un cimitir plin de cadavre carbonizate in forme ciudate, un tablou postmodernist al unei civilizatii ingenunchiate, peste care domnea o noapte eterna. Am mers prin cenusa fina pana in fata casei. In spatele pasilor mei fire mici de obiecte si trupuri carbonizate dansau frenetic in scurtul lor drum catre reintrarea in anonimat. O jumatate de usa ma invita sa o deschid pentru a nu stiu cata oara dar pentru prima data ezitam...dar totusi am facut-o. Am trecut acel prag dupa 15 ani, dupa 15 ani lungi presarati cu mustrari de constiinta, dar acum nu ma mai astepta nimeni in capul scarilor. Nu mai mirosea a oua ochiuri moi si a fata abia iesita din dush. Nu mai se auzea nici un chicotit fericit si nici o coborare grabnica pe scarile de lemn. Erau doar niste pereti negri si goi si peste tot amintiri arse. Am stat si am rascolit prin ele ore apoi zile, iar la atingerea fiecarui lucru simteam cate un fior viu pe sira spinarii.
Era a doua poate a treia zi decand eram inauntru si timpul trecuse pe nesimtite, cand doua leduri rosii din interiorul castii LSSului imi atrasesera atentia: Nivelul oxigenului se apropia de 0%. Initial m-am ridicat grabit incercand sa ajung la nava inainte sa ma sufoc...am coborat scarile in graba apoi m-am oprit...Unde ma grabeam? Spre ce?...m-am intors am urcat scarile si m-am asezat pe patul din dormitorul mare. 1000 de ganduri imi treceau prin cap in timp ce simteam cum respir din ce in ce mai greu si imi e din ce in ce mai cald. Am stat acolo cam 15 minute si deja respiram cu foarte mare dificultate. Perspectiva atat de apropiata a mortii m-a facut sa ma sperii sa ma ridic in graba si sa fug...am incercat sa cobor scarile dar la jumatatea lor am ametit si am cazut. Groaza ma cuprinsese, incercam sa ma tarasc dar tot ce reuseam sa fac era sa intind mana spre urmatoarea scara. Simteam cum plamanii imi sunt lipiti de piept iar ochii imi ies din orbite. Trebuia sa imi dau casca jos ca sa inspir ceva desi tot ce era de inspirat era doar gaz otravitor...trebuia...In timp ce casca se rastogolea din treapta in treapta si eu adormeam intr-un joc de lumini si umbre, i-am simtit din nou mirosul si i-am simtit atingerea pe obraz...inainte sa inchid ochii i-am zarit din nou chipul...era tot acolo unde il lasasem acum mai bine de 15 ani...din rama mare de lemn de stejar imi zambea chipul pe care il desenasem si in care pusesem toata dragostea mea...Anna?