Odiseea spatiala. Vraciul

...jurnalul Vraciului...data stelara 104519112010. Spatiul, ultima frontiera, quadrantul capital nr 4 al NewBucharest. E o dimineatza frumoasa cum nu a mai fost de mult. Metropola se trezeste incet la viata sub norii grei de smog printre care razbat timide primele raze ale unuia dintre sorii artificiali. Printre doomurile ce se intaltau mandre din inima orasului fetze trecatoare se ingramadeau intr-un tumult de neinteles. Oameni si droizi, clone si forme de viata ciudate se amestecau haotic desenand cu trupurile lor proaspat trezite un tablou semnat H.R.Giger.
Departe de agitatia quadrantului central se intindea, cu un aer bolnavicios, conturat in tonuri de gri, quadrantul extern al NewBucharest...periferia, locul extremelor, locul unde oameni saraci si infractori de rand traiau langa Ceilalti. Ceilalti sunt aceia care au ales sa traiasca si inafara tehnologiei, oameni puri, fara implanturi, oameni 100%, care isi contruisera o comunitate relativ independenta in quadrantul extern al NewBucharest. Aici locuia el...Vraciul. Se zvonea despre el ca are puteri de vindecare mult peste cele ale medicinei moderne, care putea vindeca aproape orice. Cei care spuneau povestea nu stiau un lucru...el nu trata rani sau boli...el trata...suflete.
Locuia intr-o casa simpla cu o camera sus si una jos. In cea de sus dormea, medita, manca...traia, iar in cea de jos isi vindeca iubitii lui pacienti. Ca in fiecare dimineatza de atatia ani incoace a deschis larg fereastra si s-a uitat la ei...la toti. Cum treceau cu totii ingandurati si ingrijorati cautand ceva dar nestiind exact ce...cautand siguranta, fericirea, implinirea...dar pierzandu-se pe ei pe drum. Isi termina tigara si inchise geamul cu un gest cald. Trebuia sa ajunga jos, trebuia sa le asculte povestile, trebuia sa ii inteleaga, sa le atinga sufletele sparte, sa le cantareasca, sa le masoare si sa le cuantifice intr-un sistem valoric doar de el stiut pentru ca la final sa le poate oferi ceva ce poate nu pierdusera niciodata...doar il ratacisera...sufletul lor, intact si frumos, inocent asta cum era odata.
A deschis usa mare de lemn si a coborat scarile inalte. In linistea diminetii nu se auzeau decat scartaitul usii care se inchidea in urma lui si pasii lui grei pe scari. A deschis cu grija toate cele 6 lacate care inchideau usa magazinului si a pasit parca pios in lumea lui. Brusc a realizat ca in dimineata aia nu il vazuse...a aruncat grabit cheile pe masuta de cafea si a alergat in spatele tejghelei, a dat la o parte tabloul cel mare, a deschis cele 6 usi, a intins mana cu respiratia aproape taiata...s-a putut linisti doar cand a vazut ca era tot acolo...tot acolo unde era de atatia ani. Il privea cu o pofta aproape diabolica...era aproape gata...era perfect, era mai frumos decat vazuse el vreodata...rece dar totusi cald daca il priveai dintr-un anumit unghi, perfect echilibrat, cu o forma perfecta, cu o consistenta perfecta si cu o stralucire orbitoare. Stralucirea ii placea cel mai mult, la ea tanjea cel mai tare, simtea cu ii incalzeste obrazul ridat, pletele grizonate...simtea cum ochii lui mari de un gri-albastru arctic se umezesc cand il privesc. Era munca lui din tinerete...munca lui de o viata, in care isi pusese toata pasiunea, toata pofta, toata priceperea, toata...viata lui. Ii mai lipsea totusi o parte, aceea parte care sa il ajute sa il poata pastra pentru todeauna. Zgomotul clopotelui de la intrare l-a rupt parca din visare. O silueta neagra cu chipul acoperit de o gluga intrase in camera. Un pacient, un client...un suflet ranit, poate chiar acela pe care il cauta de atatia ani. A inchis repede seiful si pus tabloul la locul lui, apoi s-a intors spre el si a salutat plin de caldura. S-au cantarit reciproc cateva secunde in liniste. Si-a dat gluga la o parte si si-a arat chipul. O femeie frumoasa, inca tanara cu ochii reci si buzele subtiri, cu parul scurt si negru amintind parca de femeile pariziene de la mijocul secolului XIX. Dupa alte cateva secunde de liniste a prins curaj si a zis: "Buna dimineatza, sunt Alecto...cele doua surori ale mele mi-au spus ca esti singurul care ma mai poate ajuta!"
Au stat jos, ea pe canapeaua din piele neagra peste care timpul isi lasase amprenta din plin, el pe fotoliul inalt din coltul intunecat al camerei. Si-a spus povestea cu ochii plini de ura. Cu cat ea se lasa purtata de poveste si o traia mai viu, ochii lui se faceau din ce in ce mai mari si sclipeau ca doua diamante reci un umbra fotoliului. Femeia isi terminase povestea si el o privea plin de uimire. A mangaiat-o pe obraz si a intins-o pe canapea spunandu-i sa se relaxeze si a disparut pe scari ca o fantoma. Dupa un sfert de ora s-a intors tinand in mana un mojar din care venea un miros intepator. I-a spus sa il bea si sa se intinda la loc pe canapea iar ea l-a ascultat. Simtea o moleseala placuta si simtea mana lui cum ii mangaie pieptul. Deodata a simtit cum mana lui se strecoara printre sani...printre coaste...prin tot ce insemna carne si cum fiecare atingere ii rezoneaza adanc in suflet. Nu vedea ce face pentru ca nu isi putea muta privirea din ochii lui reci care o fixau intre pernele canapelei. Nu simtea decat caldura, multa caldura simtea usor cum toata ura care o condusese pana la usa lui disparea...si usor usor a inceput sa se piarda in privirea lui ca intr-un viscol...si nu stia daca adoarme in frigul ochilor lui sau daca moare...dar nici nu ii mai pasa...era linistita.
Cand s-a trezit el nu mai era in camera...si usa ii era deschisa ca o invitatie clara. S-a ridicat si a plecat...linistita dar simtid ca a lasat ceva din ea in camera aia care brusc o speria. A inchis usa dupa ea si s-a pierdut in razele rosiatice are soarelui care apunea.
Sus, in camera lui, vraciul lucra la masa lui printre carti si printre unelete a caror intrebuintare nu as putea sa vi-o spun. In mana stanga tinea munca lui de o viata iar in dreapta...un fir de lumina rosie care pulsa frenetic si care inca avea un iz de femeie pariziana de la mijocul secolului XIX. Era gata...toate pregatirile erau gata...nu ii ramanea decat sa incerce. Le apropie usor pe cele doua cu privirea curioasa si speriata. Mainile ii tremurau iar inima ii rupea pieptul. Le-a imbinat si s-au potrivit perfect. Toata incordarea lui a pierit si lacrimi calde de bucurie ii curgeau pe obraji. Era gata...tot ce adunase cu sfintenie atatia ani, tot ce sperase cu inocenta atatia ani, tot ce construise in anii astia lungi era gata...ultima bucata...URA...isi gasise loc in cristalul acum complet al sufletului lui...