Ce oameni bah si femeile astea!!!... sau "Cat dă şit", via mariuka

uram bun venit in echipa "Ne-am prost" Mariei aka Mariuka... asta zice ea


M-am decis sa ma alatur si eu blogului lansat de baieti, caci mereu prinde bine si o tipa în peisaj (dau si eu cu matura pe blog, fac sarmale, strâng sosetele jegoase…) si, mai important, pentru ca admir initiativa lor, de a face un blog colectiv unde sa spuna fiecare ce vrea, pe limba sa. Nu sunt xenofoba, misogina sau bagpulista, cum le place baietilor sa lase impresia ca ar fi, ci sunt mai degraba o persoana care se alatura unui demers autentic, democratic, care-si propune doar sa spuna lucrurilor pe nume, fara ocolisuri inutile. Cel putin, eu de-aia aleg sa scriu aici. În rest, prea putin conteaza ce alte lucruri avem în comun, atâta timp cât respectam libertatea de exprimare si diferentele de opinie. N-a fost vorba sa transmitem un mesaj unitar unui public-tinta; fiecare spune ce vrea si îsi asuma asta, caci, în ciuda a ceea ce vedem tot mai frecvent, eu sustin ca publicatiile n-ar trebui sa semene cu niste partide politice sau sa fie niste prelungiri ale lor.
Nu cu mult timp în urma, am vrut sa initiez un blog colectiv în care sa se publice orice ar fi de interes chiar si pentru o singura persoana (exceptând pedofilii si zoofilii), idee care, însa, nu s-a concretizat, fiindca lumea se da uneori prea lovita de miserupism. Cunosc oameni grozavi, care au chestii misto de spus, dar nu (mai) vor sa o faca si nu-i condamn, caci devine tot mai greu sa te lupti cu pumnii în gura care-ti vin din toate directiile, cu ignoranta, nesimtirea si toate celelalte minunatii cotidiene. Am ajuns la concluzia ca trebuie sa dai dovada de culmea perseverentei si a masochismului ca sa salvezi o particica din tine si sa nu fii redus la tacere de toate basculantele cu cacat varsate peste sentimentele si principiile tale. Dar asta e alta poveste...
Marturisesc ca disperarea si frustrarile ce ma cuprind uneori, cînd ma confrunt cu presiunile de a nu fi eu, ma împing sa-mi doresc s-o iau pe urmele lui Diogene din Sinope sau a celor din generatia Beat. Ma fac sa prefer dormitul în butoaie, delirurile de toate felurile, exprimarea cu orice pret si sub orice forma a ceea ce sunt, cred si îmi doresc cu adevarat, evitarea aparent violenta a conformismului si a ipocriziei... Am ajuns sa visez ca-mi iau rucsacul cu cele elementare în spate si plec unde vad cu ochii, ma spal în râuri si dorm în paduri, ma epilez cu clei de copac si manânc urzici. E clar ca ma împotrivesc sa ma adaptez, sa ma integrez si nu trebuie sa fii Freud ca sa te prinzi.
Lucrurile n-au stat întotdeauna asa. Cândva, aveam senzatia ca integrarea e un lucru bun. Visam sa intru într-un sistem pe care îl voiam nobil si indispensabil, iar jurnalismul parea cea mai buna alegere. Pe scurt, eram o studenta care se ridica la înaltimea unui cliseu, o idealista pusa pe fapte în esenta marete, dar incompatibile cu realitatile înconjuratoare.
Inutil sa detaliez acum de ce mi s-a cam acrit, de ce sunt frustrata si tot mai frecvent tentata sa ma detensionez cu un pumn de pastile obtinute dupa lungi negocieri cu maternele farmaciste, care vor sa ma ajute, dar trebuie sa le asigur ca nu le torn, caci si-ar pierde dreptul de libera practica. Cut the shit, everybody! Probabil ca am sa îmbatrânesc singura, într-o garsoniera cu pisici, somera si scriind pe blog, cu democratia reinterpretata a lui Sartori printre toalele de înmormântare. Sau undeva în Africa, facând voluntariat.

Maria


cateva obiectii... suntem rasisiti nu xenofobi... era numai una da suna mai profesionist asa