De ce mor povestile?

De ce mor povestile? Pentru ca nu e nimeni care sa le spuna, nu e nimeni care sa le mai tina in viata. Nimeni si nimic. Nimeni suficient de curajos incat sa insufleteasca feti frumosi si ilene cosanzene, nimeni suficient de curajos incat sa intoarca pagini. Nici un copil curios care sa dezbrace paginile galbene de scrisul lor si sa le vada povestea si o sa traiasca. Si povestile nespuse se pierd. Se topesc incet incet. Se sterg pagina cu pagina si ajung de parca nu ar fi fost vreodata, de parca nimeni nu le ar fi simtit magia niciodata. Si usor usor in lumea povestilor moarte se duc si se amesteca printre alte povesti, se amesteca si se identifica, isi intrepatrund paginile si in cele din urma ramn in amintre. Amintrea unor carti candva deschise de cineva, undeva pe o perna cu o tigara aprinsa sub o lumina galbena, bolnavicioasa. Si nimeni nu mai stie cum incepea povestea ta sau macar daca a inceput vreodata. Iti raman copertele si sfarsitul.Si nici macar atat. Copertele le desenezi zi dupa zi la tine in cap asa cum ti ai fi dorit, iar sfarsitul...sfarsitul se uita...se uita voit. Se uita pentru ca adanc, adanc in suflet crezi ca povestile nu mor niciodata. Si putin cate putin povestea tace si devine o bucata indefinita de suflet. Bucata pe care o duci intodeauna cu tine. Intodeauna cu tine, bine bagata dupa celelate carti, langa restul cartilor care stau in spate. Desi este pacat. Cele mai frumoase povesti le gasesti in cartile din spatele cartilor. Cele mai frumoase povesti le gasesti in paginile galbele ale cartilor pe care nu le mai recitesti niciodata. Nu le mai recitesti din frica sau din iubirea de sine. Si cum spuneam...povestile necitite mor.


                                                              -Sfarsit-