Domnul P

Din ce motiv am ajuns la el acasa nici nu mai tin minte...
Parca a fost ieri...

...da, chiar ieri a fost. Tot ce tin minte ca usa s-a deschis si am intrat in alta lume. O lume incremenita, o lume rupta de tot, o lume in care timpul statea si se juca prin casa cu cele 12 pisici ale domnului P, statea, se juca, se strecura printre mobilele vechi si printre vrafurile de carti prafuite, dar orice ar fi facut se incapatana sa nu curga, incercand parca sa isi rascumpere greseala pe care o facuse fata de domnul P. In casa domnului P, alaturi de timpul pe care il domesticise, daca stii sa taci si sa asculti mai poti gasi ceva la fel de nepretuit. Poti gasi linistea, linistea aceea pe care o poti simti numai dupa ce trece furtuna, dupa ce s-au rupt norii si toata furia lor celesta a curs pe pamant, linistea aceea care desi e sora cu moartea e atat de dulce. Ceea ce am simtit intrand in casa domnului P nu mai simtisem de foarte multi ani, de pe vremea cand nu eram mai mult decat un copil blond care venea murdar de la joaca si care se simtea in siguranta odata intrat pe usa casei in care il asteptau parintii. Caldura aia mi-a adus aminte de un cantecel pe care mi-l canta incet mama in noptile cu furtuna cand nu puteam adormi. Ma punea lungit pe picioarele ei, imi dadea parul cu palma de pe fruntea transpirata de frica si imi canta usor jucandu-se in parul meu

"Nani, nani...
Dormi în paza nesecatului izvor
De priviri
Ce te-nfăşoară ca-ntr-o haină de mătase,
Nani, nani... "

Lumina calda din candelabrul vechi si scorojit de timp te invelea si te plimba pe holurile stramte ale casei avand totusi grija sa nu deranjeze vreuna din cele 12 pisici care si-au facut din casa domnului P regatul lor felin. Te plimba, iti arata bucati de viata in pozele de pe pereti, iti arata prietenii si frumuseti in tablourile ce acum atarnau stramb in vestibul. Toate te ghidau inspre ultima camera din capatul ultimului hol, camera de scris a domnului P. Un birou batran si crapat, multe carti, multi saci cu haine, un amalgam de forme neregulate, o lumina difuza, materiale amorfe care se impleteau si dadeau nastere unei intimitati ce imi este mai presus de puteri sa o descriu doar prin scris. Spre deosebire de peretii incarcati de amintiri din restul casei, aici, pe peretii de un alb imaculat nu erau decat doua lucruri: o poza a unei doamne trecuta de prima tinerete care statea pe o patura in mijlocului unui camp nesfarsit si verde si o icoana a Fecioarei Maria...o icoana la fel cu cea pe care o aveam in camera mea cand eram copil.

"Ochii mamei au vegheat întreaga noapte,
Şi-scum dormi, căci obosite dorm şi florile din vase,
Şi parfumurile lor,
Toate, unul câte unul, pe-al tău leagăn se cobor"

M-am asezat pe un scaun scund si mi-am pus pachetul de tigari pe masuta de cafea. O pisica neagra ma privea rautacios cu ochii reci dintr-un colt al camerei pentru ca ii calcam regatul. Domnul P a tusit tacticos si si-a ridicat ochii ce pareau a fi de plumb si a inceput sa imi povesteasca despre lumea lui, despre elevii lui, despre cartile lui, despre manuscrisele lui si despre doamna din fotografie. Vedea ca ii sorb fiecare cuvant si asta in motiva sa puna bucati din ce in ce mai mari de suflet in vorbele lui. Fiecare cuvant avea un rost, fiecare avea un sens, de multe ori doar de el stiut. Ii simteam povestea atat de bine incat fiecare cuvant ma lovea surd in coaste si in acelasi timp imi mangaia sufletul cu o delicatetea unei manusi de catifea neagra purtata de o ducesa, intr-un castel de mult uitat, odata, undeva departe... Glasul lui imi amintea de glasul tatei...

"Nani, nani...
Dormi în paza Ursitoarelor,
Nani, nani...
Dormi în vraja-mpletiturilor de şoapte
Ce pătrund printre perdele
Şi te-ndeamnă"

O ora in poveste. Printre vlatucii de fum sclipeau ochii pisicii celei negre care acum se mutase in poala domnului P. Afasem ca este profesor de literatura, ca o iubeste, aflasem ca isi iubeste elevii, "copiii lui", si ii iubeste ca si cum ar fi ai lui, aflasem ca niciodata nu a putut avea copii desi a dorit enorm asta, si mai aflasem ca doamna din poza fusese nevasta lui care plecase din lumea asta in urma cu cateva luni. Atunci cand vorbea de doamna P se fastacea, din calmitatea anilor care ii argintasera tamplele trecea in dezinvoltura iubirii care ii tinuse sufletul tanar. Se nastea de fiecare data cand amintea de ea si murea de fiecare data cand realiza ca acum nu il mai poate privi cu dor decat din mijlocul campului verde din poza de pe peretele al carui alb devenise pentru mine din alb imaculat un alb mortuar ce il poti regasi pe peretii unui cavou. Un alb asemenea albului de pe peretii cavoului bunicii mele...de atunci, de mult, de cand eram prea mic sa realizez ce se intmpla si de ce toata lumea spune rugaciuni fierbinti printre buze reci si subtiri si printre lacrimi din suflet.

"Dormi, căci somnul a cuprins de mult grădina -
Lacul,
nuferii,
castanii,
stângeneii
şi glicina -
toate dorm. "

Doua ore in poveste. In glasul domnului P se citea atat de bine dorul si durerea. Dar se citea si linistea, lucru pe care nu il intelegeam. Nu intelegeam de ce nu se ia de piept cu Dumnezeu pentru ca ii luase tot ceea ce iubise, nu intelegeam de ce nu urla, de ce nu plange, de ce nu reneaga divinitatea. Il simteam calm, impacat, linistit poate chiar...fericit. Si cale de cateva tigari am continuat sa nu inteleg. Apoi am realizat ca nici nu aveam cum sa inteleg pentru ca nu traisem vreodata ceva atat de pur. Nu traisem niciodata dragostea perfecta, dragostea care iti uneste sufletele pentru eternitate, dragostea care creeaza o legatura indiferent de tot, dragostea care poate transcende chiar si moartea. El stia ca ea il iubeste si ca il asteapta, si il va astepta indiferent unde va fi si cat de greu ii va fi...il astepta nu numai asemenea unei iubite, ci si asemenea unei mame.

"Şi somnul tău să fie mai senin ca infinitul
Oglindit în necuprinşii ochi albaştri de femee,
Visul tău să fie visul Insulelor Boromee,"

Trei ore in poveste. Cafeaua se intarise in ceasca. Pisica neagra adormise in bratele domnului P. Seara trecuse si se preschimbase intr-o noapte neagra fara stele. Ma simteam atat de mic in fata interlocutorului meu. Ma simteam neinsemnat. Aveam in fata un om care reusise ce nu reusisera nici eroii mitici. Reusise sa pacaleasca moartea, sa ii rada in fata-i hada si sa calce peste ea inarmat nu cu sabia ci cu dragostea pe care ei doi o aveau unul pentru celalat. Ma uitam la un om care avea tot desi nu mai avea nimic. Nu am mai putut rezista pentru ca prezenta lui titanica ma coplesea si ma facea sa ma sparg intr-o mie de farame. I-am multumit pentru cafea si m-am ridicat sa plec. In drumul spre usa mare din lemn simteam ca ies din labirintul descris de Eliade si ca trec inapoi in lumea hada si urata pe care ne-am creat-o fiecare. Odata plecat, am simtit nevoia sa vorbesc cu mama care dormea de mult la ora aia. Simteam nevoie sa simt macar putin din dragostea ei.

"Visul tău să fie totul,
Tot, precum e răsăritul,
Începutul celor bune şi sfârşitul celor rele.
Şi anii
Să te-mbrace-n infinitul fericirii.
Nani... nanï... "