Să fie tata! (1)

(ignorati lipsa de cratima, pe alocuri)

Aveam un an şi două luni. De fix un an şi două luni, taică-miu se afla într-o beţie continuă. Presupun că era foarte fericit. Sau eram eu foarte urât. Oricum, mă simţeam bine. Eram centrul atenţiei. Nimeni şi nimic nu-mi putea răpi chestia asta. Până când a apărut ea. „Fata lu' tata!”. O dacie 1300, nou-nouţă. Nu că ar fi avut tot blocul o maşină la fel. A noastră era specială, avea motor franţuzesc, că îl cunoştea tata pe un inginer de la Piteşti. A dat 2.000 de lei în plus să-i dea motor d-ăla. Mai târziu a aflat că toate daciile din 88 erau echipate cu motorul franţuzesc şi că inginerul era de fapt controlor de tren. Când a venit maşina, tata s-a îmbrăcat în costumul lui de „bagabont” şi a pus mâna pe telefon să i se laude lui unchi-miu.


”-Bă, ştii cum e? E albă, să o auzi cum toarce, s-o vezi cum fuge. Da, bă! 180 la oră, să moară copilu' meu.”

- Bă, muie! (zic eu, din cărucior, pişându-mă pe costumul lui de bagabont.)

„- Alo? Mă auzi? Stai că urlă puţă ăsta aici. Mă, nu te pişa! Alo? Ce zici? Nu,bă, nu mi-au dat carnetul. D-aia te-am şi sunat. Să ne duci până la Drăgăşani.”

Nimeni din clan nu înţelegea de ce ne-am luat maşină. Taică-miu avea carnetul anulat. Adică, cineva i-a spus: „frate, deci ne pare rău că ţi-am dat permisul, serios! Uită că ai condus vreodată. Ia-ţi o bicicletă, de fapt, căcat! Nu...nu lua nimic. Ia-ţi nişte tenişi.”
Şi eram noi pe la Drăgăşani, în maşină. În spate, mama, sorsa, vărumiu, eu în braţele lui vărumiu, iar în faţă, unchiu' Mitică, la volan şi tata cu costumul lui de bagabont călare pe el. Călare pe Mitică, adică.

„Calc-o, bă, că omori motorul! Mai scoate-o din a treia! Ia-l pe prost că are numere de Alba!”

Unchimiu îşi înfipsese unghiile în volan şi îi ieşeau nişte arcuri electrice din nări. Eu mă uitam aşa la serpentine, din spate, şi zic:

- Bă, daţi-vă că borăsc, să moară mama!

„De ce plânge ăla, fă? Vomită?! Nu pe tapiţerie! Dă-l încoa, că-l ţin cu capu pe geam!”

Şi aşa trec eu din mână în mână până în poala costumului de bagabont. Îmi trecuse răul. Instant. Ştiţi cum? Ne apropiam de o barieră de cale ferată. Mitică, care încărunţise de draci, dă semnal stânga şi se bagă pe lângă coloană.

„Ţi-au venit coaiele, mă! Ha, ha! Ia-i pe fraieri!” îi zice taică-miu cu un zâmbet posedat.

Ajungem până la barieră, niciun tren. Stânga-dreapta, nimic.

"Dă-i uşor să nu-i fuţi pivoţii.", şopteşte tata.

În faţa noastră, de partea ailaltă, o maşină de poliţie, care ne dădea flash-uri cu mesaj:

„Ai belit-o, moşule!”

Unchi-miu şi cu mine ne-am căcat pe noi. Eu aveam o scuză. Mă căcam de 3 ori pe oră. Şi ce face omu. Frână şi bagă marşarier. Cât se câcâie el...BANG. Acceleratul ne rade capota, cu tot cu motorul franţuzesc. Aproape ca o ghilotină ne-a lovit. Practic, pe noi ne-a aruncat aşa un pic 3 metri pe câmp, dar motorul era undeva pe la Filiaşi. În maşina noastră era haos. Unchimiu muşca din volan, mătuşimea avea criză de epilepsie, vărumiu îi muşca degetul, maică-mea îşi smulgea părul şi taică-miu îngheţase cu ochii căscaţi la propriile picioarele, care îi ieşeau afară din maşină, direct prin bord. Trenul oprise. Lumea a coborât speriată, să vadă dacă am murit sau nu. Ne văd teferi şi unul exclamă:

“Copilul ăsta v-a salvat!”

Altul:

„Minune!”

O femeie:

„Noroc cu copilul!”

Taică-miu, trece pe lângă ei, ca printre fantome, o ia pe jos pe lângă tren. Gura lui rămăsese căscată, pe mine mă uitase în braţele lui şi păşea aşa încet ca un catatonic.

“Gigi! Gigi!”

Strigau mama, mătuşimea, unchimiu după el şi alergau. Le era teamă că a luat-o razna şi ar vrea să mă omoare. Îl prind din urmă şi îl văd cum se holbează la motorul maşinii, care uimitor, era intact. Lui taică-miu îi revine zâmbetul posedat şi exclamă:

„V-am zis bă că e franţuzesc?!”