Să fie martorii mei!

Că poate vă era dor de mine. Pentru cei care nu-şi mai amintesc, da, scriam şi eu pe blogul acesta rupt din soarele prozei frustre, răsărit din universul tinereţii noastre răvăşitoare. Mai bine mă opream la „blogul acesta rupt.”

Poate n-aş fi scris nici astăzi, dacă nu mi se întâmpla un lucru aproape incredibil în această dimineaţă. Abia mă trezisem şi căutam din priviri câinele ăla pufos şi negru care mi-a vorbit toată noaptea despre diferenţa dintre chiftelele marinate şi antagonia în literatură. „Mmmm, chiftele marinate”. Mă duc până la frigider, în boxeri, cred, şi încerc să-mi pregătesc din priviri un mic dejun. Hmm. Muştar, o ridiche, jumătate de lămâie, care a venit odată cu frigiderul şi o sticlă de ketchup. „Mmm, chiftele marinate” şi încep să sug din ketchup ca din mamă. Soneria. Eu nu răspund niciodată la uşă. Dacă e important intră direct. Sună din nou. Mă duc cu sticla de ketchup la gură până la vizor şi văd două siluete, cam la vreo 1,20 înălţime. Şi au ceva în mână...Cred că sunt, nu se poate!
Încep să sar de fericire pe hol, îmi aranjez freza repede şi deschid:

- Bună ziua, vă aşteptam!
- Serios? (se uită întrebător unul la altul. Erau un tip şi o tipă, undeva la 44 de ani, zici că erau gemeni dizigoţi, care şi-au schimbat sexul reciproc. El era ea. Şi ea era el. ) Ştiţi cine suntem?
- Da! Sunteţi martorii lui Iehova, nu? Aveţi broşuri, aveţi cărţi?
- Ne scuzaţi, cred că am greşit...
- Cum să greşiţi? Aţi venit la cine trebuie. Nu vreţi să intraţi?
- Nu...Chiar nu. V-ar...interesa să auziţi cuvântul nostru?
- Normal! Spuneţi tot aici. Daţi şi o broşură d-aia, cu lei, cu miei, cu chinezi! --- Îmi plac la nebunie...
- Păi, poftiţi...Ne bucurăm că sunteţi tentat să...
- A, nu sunt tentat! Eu ştiu prea bine în ce cred. Întrebarea mea e dacă voi sunteţi tentaţi...
- Să ce? (moment în care tipa-tip îi dă un cot tipului-tipă, de genul „Hai, mă, să mergem!”)
- Păi, vroiam să vorbesc cu voi. Să văd cât de mult credeţi în chestia cu martorii.
- Adică voi sunteţi martori? Mi se pare foarte tare. Cum vă cheamă?
- Poftim?...Ă...fratele euăăă şi sora mueîîî. Ă...ştiţi, trebuie să ne grăbim...
- Dar ce grabă e, că tot acolo ajungem, nu-i aşa? Adică noi în iad şi voi în locul ăla în care gazelele fac cunnilingus cu leoparzii şi copiii negri râd cu un măr în mână...Nu?
- Fac ce? Lăsaţi-ne un număr de telefon...
- Sigur, daţi-mi-l pe-al vostru şi vă dau un bip...
- Ştiţi ceva? O să mai venim noi, vă mulţumim.
(Şi fug pe scări ca Toma Caragiu la cutremur.)

Mă întorc dezamăgit în casă, mă duc să mă spăl pe dinţi şi îmi dau seama, printre altele, ce i-a speriat aşa rău pe Iehoviştii ăia. Aveam ditai pata de ketchup pe mijlocul tricoului. Şi pe faţă. Şi n-aveam boxeri. Din nou.